PS Ignatie: „Caracterul unui om se probează cel mai bine în funcție de cât de recunoscător este față de binefăcătorul său”

MESAJ…. Duminică, Preasfințitul Părinte Ignatie, Episcopul Hușilor, a oficiat Sfânta Liturghie în Parohia Fedești, Protopopiatul Huși. În cuvântul de învățătură, Ierarhul Hușilor a vorbit despre raportul dintre binefacere, recunoștință și mulțumire, insistând asupra păcatului de a solicita recunoștința și descriind tipologia celor care se regăsesc în această postură:

«Iar unul dintre ei, văzând că s-a vindecat, s-a întors cu glas mare slăvind pe Dumnezeu. și a căzut cu fața la pământ la picioarele lui Iisus, mulțumindu-I. și acela era samarinean»

(Luca 17, 15-16)

„Conștientizăm prea puțin sau aproape deloc că este păcat să cerșim recunoștința.

Domnul Hristos îi adresează samarineanului – care s-a întors la Binefăcătorul său, mulțumindu-I și fiind recunoscător, întrebarea: «oare nu zece s-au vindecat, ceilalți nouă unde sunt?»

Din această întrebare nu putem înțelege, în niciun caz, că Dumnezeu-Omul cerșește recunoștința de la noi, că El ar avea nevoie de recunoștința noastră.

Această întrebare este adresată nu celui care a săvârșit un bine, ci celui asupra căruia s-a răsfrânt acel bine.

Dumnezeu nu are nevoie de recunoștința noastră. Nu se diminuează cu nimic din slava și măreția Sa dacă noi oamenii ne dovedim a fi ingrați și nerecunoscători.

Domnul vrea să ne învețe să deprindem arta și virtutea recunoștinței.

Nuanța din care noi ne dăm seama că Dumnezeu nu cerșește recunoștința este faptul că El nu reproșează nimic.

Noi, când facem un bine și nu primim mulțumirea cuvenită, avem tendința, din păcate, să reproșăm.

Tipologia celui care este îmbolnăvit de «lepra» cerșitului recunoștinței poate fi zugrăvită în următoarele cuvinte: «faci binele cu gândul să aștepți răsplată și laude.

În momentul în care cel căruia îi faci binele nu va fi suficient de recunoscător, tu te vei năpusti asupra lui, te vei mânia și îi vei aduce aminte că are datoria de a fi recunoscător.

O vei face însă într-o manieră în care vei strica toată bucuria binelui pe care ai săvârșit-o, încât nici cel care a beneficiat de atenția ta nu mai are suficiente resurse să simtă mărinimia sufletului tău.

Va spune în inima sa: mai bine îi dau înapoi tot ceea ce el mi-a făcut mie. Iar dacă este vorba de o faptă bună pe care nu o mai poate întoarce înapoi, va spune: mai bine nu îmi făceai acel bine decât să îmi tot reproșezi».

Nu detectăm în atitudinea pe care a avut-o Domnul Hristos față de samarinean nimic din acest portret al celui care cerșește recunoștință”.

Părintele Episcop Ignatie a descris atitudinea duhovnicească a celor care fac binele dezinteresat, punându-o în opoziție cu cei care își reneagă binefăcătorii:

„Caracterul unui om se probează cel mai bine în funcție de cât de recunoscător este față de binefăcătorul său.

Un om fără de caracter va renunța în orice moment la cel care i-a făcut bine. Când nu mai are nevoie de el, când consideră că este independent, îl va lepăda.

Oamenii care își reneagă binefăcătorii, mai ales când poate au cea mai mare nevoie să le fie aproape, sunt oameni care nu cunosc măsura iubirii celei adevărate – recunoștința perpetuă.

Nu putem fi recunoscători numai în momentul când cineva ne face binele, ci întotdeauna.

Datoria de a fi recunoscători revine asupra celor care beneficiază de bine. Dumnezeu nu le cere celor care fac bine să stea să pândească, să vadă dacă cei care au beneficiat de dragoste și mărinimie le vor fi recunoscători. Este un păcat la fel de mare ca și nerecunoștința.

Numeric vorbind, sunt mai mulți oameni, nouă la unu, care fac binele total dezinteresat. Ei fac binele gândindu-se că, pentru ei, este o șansă că Dumnezeu a îngăduit un context ca ei să fie buni.

Sunt oameni care nu așteaptă nicio răsplată. Nu au ascuns în minte gândul că fac un privilegiu celor pe care îi ajută și, prin urmare, să aștepte recunoștință. Așa gândește un om duhovnicesc.

Chiar dacă sunt momente în care ne întristăm când cineva nu ne arată dragostea sa în urma binelui făcut, nu este deloc indicat să cerșim recunoștința.

Oamenii de bine, filantropii nicidecum nu trebuie să se antreneze în acest păcat”.

Preasfinția Sa a semnalat faptul că păcatul de a aștepta și de a solicita recunoștință pentru binele pe care îl oferim este unul foarte mare, avându-și rădăcina în mândrie:

„Cei care sunt locuiți de păcatul cerșitului recunoștinței, sunt oameni foarte mândri și orgolioși.

Fac fapte bune, își ajută semenii pentru a-și alimenta orgoliul, mândria, nicidecum cu gândul de a veni în întâmpinarea nevoilor semenilor care sunt sărmani.

Cred că tot lor își fac binele de a-și exacerba părerea de sine, trufia de care sunt locuiți.

Acești oameni nu suportă nicio clipită să nu le fii recunoscător. Te atacă cu viteza fulgerului când nu ai fost recunoscător.

Sunt foarte tăioși și cruzi, încât apare întrebarea dacă este același om care a avut deschiderea de a face bine cu cel care scoate din suflet veninul supărării și al mâniei că cineva nu i-a mulțumit?

Când oamenii nu ne mulțumesc și, mai mult decât atât, ne boicotează și ne calomniază, dar noi păstrăm o atitudine de liniște și pace lăuntrică, Dumnezeu va fi Cel care ne va răsplăti îmbelșugat, frumos, deplin, tocmai când nu ne așteptăm.

Domnul va fi Cel care ne va mulțumi cu adevărat pentru orice faptă pentru care nu primim mulțumire și recunoștință în lumea aceasta.

Slujba Sfintei Liturghii este o slujbă, prin excelență, de mulțumire. Euharistia, în limba greacă, înseamnă mulțumire. Aici deprindem să fim mulțumitori pentru toate darurile pe care Dumnezeu le revarsă asupra noastră.

Domnul lucrează prin cei din jurul nostru, prin oamenii de bine, prin cei din familia noastră și prin străinii pe care, poate, îi întâlnim o dată în viață.

Binele capătă valoare morală, duhovnicească, cu urmări în veșnicie, dacă îl facem total dezinteresat, fără gânduri meschine, fără să așteptăm recunoștință”.

Lasă un răspuns

Facebook
error: Content is protected !!
%d blogeri au apreciat: