Preasfințitul Ignatie, Episcopul Hușilor: „Dacă cel invidios vede ceva frumos în semenul său, încearcă, pe cât îi stă în putință, să îl demonteze”

0
3

ÎNVĂȚĂTURĂ.. Sâmbătă, 30 ianuarie 2021, de Sărbătoarea Sfinților Trei Ierarhi, Preasfințitul Părinte Ignatie, Episcopul Hușilor, a oficiat Sfânta Liturghie în Parohia Bogdana, Protopopiatul Vaslui, cu prilejul hramului sfântului locaș.

În cuvântul de învățătură, Ierarhul Hușilor a vorbit despre virtuțile Sfinților Vasile cel Mare, Grigorie Teologul și Ioan Gură de Aur, cei care, potrivit chemării lui Dumnezeu, au fost „lumina lumii”:

«Toți cei iubitori de cuvintele lor adunându-ne, cu cântări să îi cinstim, căci aceștia pururea se roagă Treimii pentru noi»

(crâmpei din troparul Sfinților Trei Ierarhi)

„Biserica, prin pasajul evanghelic rânduit în cadrul Sfintei Liturghii, cu prilejul sărbătorii Sfinților Trei Ierarhi, ni prezintă pe acești mari dascăli ca fiind «luminătorii lumii», aidoma unei «cetăți așezate pe munte» sau ca o «făclie pusă într-un sfeșnic».

Așa au intrat în conștiința Bisericii Sfântul Vasile cel Mare, Arhiepiscopul Cezareei Capadociei, Sfântul Grigorie Teologul, Episcopul de Nazianz, și Sfântul Ioan Gură de Aur, Arhiepiscopul Constantinopolului.

Acești sfinți au fost mai întâi exigenți, din punct de vedere duhovnicesc, cu ei înșiși, și apoi cu cei din jurul lor.

Întreaga lor viață a fost o strădanie ca, prin tot ceea ce au săvârșit – prin cuvânt, prin predică prin viața duhovnicească altitudinală, prin dragostea față de credincioși – s-au dovedit a fi «luminătorii lumii».

Niciunul dintre noi nu putem spune că împlinim cuvântul Domnului, care ne cere să fim «lumina lumii», «sarea pământului», ca o «lumânare așezată în sfeșnic».

Sfinții Trei Ierarhi au dat dovadă de verticalitate morală, de fervoare a credinței, de căldură a relației lor cu Dumnezeu, încât și pentru contemporanii lor constituiau un exemplu demn de urmat.

În troparul dedicat lor, ni se spune că noi trebuie să ne «adăpăm din cuvintele» acestor mari slujitori ai Bisericii lui Hristos”.

În continuare, Părintele Episcop Ignatie a prezentat trei pasaje din scrierile Sfinților Trei Ierarhi, pe care le-a socotit foarte relevante pentru vremurile pe care le trăim, chiar dacă Sfinții au trăit în secolul al IV-lea (Sfinții Vasile și Grigorie) și al V-lea (Sfântul Ioan).

Din opera Sfântului Vasile cel Mare a selectat un mic extras dintr-o omilie despre invidie:

„Sunt atâția oameni care se plâng de acest păcat. Unii, că sunt invidiați, sau alții, că invidiază.

Invidia este un obstacol în a te bucura de binele celui de lângă tine. Omul măcinat de cariul invidiei, poartă mai întâi o povară în sufletul său, iar apoi îi înăbușă cu această povară și pe cei din jur.

Sfântul Vasile cel Mare descrie profilul omului invidios, care este răutăcios și nu are puterea de a se bucura de binele semenului său.

Se otrăvește cu acest păcat al invidiei și, prin otrava pe care o mănâncă tot timpul, nu face altceva decât să reverse înspre semenii săi veninul răutății.

Sfântul Vasile cel Mare ne spune că invidia este cea care calomniază întotdeauna virtutea. Dacă cel invidios vede ceva frumos – o faptă bună, strălucirea unei virtuți – în semenul său, încearcă, pe cât îi stă în putință, să o demonteze. Încearcă să murdărească identitatea celui pe care îl invidiază. Calomniază gratuit:

«și după cum vulturii se îndreaptă spre locurile rău mirositoare, trecând în zborul lor, peste multe livezi, peste multe locuri încântătoare și bine mirositoare, și după cum muștele trec peste lucrurile sănătoase și se grăbesc spre răni, tot așa, invidioșii nu dau nicio atenție faptelor strălucite și mărețe din viață, ci se opresc asupra celor putrede.

Dacă se întâmplă să greșească cineva cu ceva, cum e cazul cu multe din faptele oamenilor, apoi această greșeală invidioșii o fac cunoscută, cu intenția de a caracteriza prin ea pe cel care a săvârșit-o.

Ca și caricaturiștii, care fac portretele celor pictați luând drept caracteristică generală nasul lor strâmb, o cicatrice sau vreo schilodire provenită fie din naștere, fie de pe urma vreunei boli.

Invidioșii sunt grozavi în a batjocori faptele vrednice de laudă prin răstălmăcirea dată lor.

Sunt destoinici în a calomnia virtutea, înfățișându-o prin viciul cu care se învecinează: pe cel curajos îl numesc obraznic. Pe cel cuminte și înfrânat îl vor numi insensibil. Pe cel drept îl numesc om fără de inimă, iar pe cel chibzuit, viclean. Pe cel mărinimos îl bârfesc ca pe un om de prost gust, iar pe cel cu inima largă ca pe un risipitor. Dimpotrivă, pe cel care este econom, cumpătat, îl vor numi zgârcit.

Invidiosul nu se sfiește de a da oricărui fel de virtute numele potrivnic virtuții.

Pe care fiară nu o depășesc invidioșii, prin răutatea lor? Pe care animal neîmblânzit nu îl întrec în sălbăticie? Câinii se îmblânzesc dacă le dai mâncare, leii devin supuși dacă sunt îngrijiți. Invidioșii, în schimb, se sălbăticesc și mai mult, dacă li se poartă de grijă».

„Dacă suntem atenți în mediul online, pe rețelele de socializare, identificăm, cu foarte multă lejeritate, profilul invidiosului descris de Sfântul Vasile cel Mare.

Când cineva nu suportă pe celălalt că face binele, intră, sub chipul anonimatului, pe un site sau își creează un cont fals și îl lovește și îl murdărește, fără să aibă niciun argument.

Dacă vede că este un om bun, care se străduiește să ducă o viață morală, duhovnicească, să își trăiască credința și să facă fapte bune, invidiosul va întoarce toate aceste lucruri pe dos.

Îl va calomnia permanent, cu foarte multă obstinație, gândind că, poate, reușește să schimbe în mintea cuiva imaginea despre acea persoană.

Cu cât persoana respectivă este mai vizibilă, publică, cu atât energiile drăcești, ale celui care invidiază, se năpustesc asupra acelui om. Are foarte mare grijă să deformeze toate calitățile lui”.

Preasfinția Sa a exemplificat mecanismul invidiei pus în lucrare de cei care au o atitudine potrivnică Bisericii:

„Același lucru se întâmplă și cu atitudinea ostilă pe care o au unii oameni invidioși față de Biserică, atunci când ea este implicată în proiecte filantropice și sociale și dacă dă mărturie despre ceea ce face pentru cei sărmani.

Nu folosim termenul «mediatizare», căci a mediatiza înseamnă a urmări să îți confecționezi un anumit capital de imagine.

Biserica nu are nevoie de imagine, slujitorii ei nu au nevoie de imagine, ci este nevoie de mărturie.

Dacă se dau mărturii despre activitățile filantropice, vor veni invidioșii și geloșii și vor zice: «de ce vă mândriți? Voi înșivă știți, mai bine decât noi, că în Scriptură scrie să nu știe stânga ce face dreapta, când faci un lucru, să îl faci în mod tainic». Sunt vicleni, manipulează un text din Scriptură.

Aceiași oameni, dacă Biserica nu face ceva pentru cei sărmani, vor zice: «uite îmbuibații, plini de bani, nu se mai satură! De ce nu dau banii săracilor, de ce nu fac ceva pentru cei sărmani? De ce ridică atâtea biserici, când s-ar fi putut folosi acei bani pentru săraci?»

Cu alte cuvinte, «dacă se face ceva și se dă mărturie despre aceasta, nu este bine, de ce se dă? Iar dacă nu se face, de ce nu se face?»

Mi-a plăcut răspunsul unei doamne, de pe o rețea de socializare, la un comentariu de felul acesta. A fost foarte înțeleaptă, îi dă următorul răspuns celui care reproșa că «de ce se fac publice acțiunile filantropice ale Bisericii»: «ca să știi tu!, cel care, atunci când nu se face ceva, vei spune că de ce nu se face».

Invidia este păcatul prin care calomniem virtutea, deformăm calitățile pe care le descoperim în cel pe care îl invidiem, și nu suportăm acele calități. Este greu ca un invidios să recunoască faptul că cineva este mai bun decât el. Face orice îi stă în putință să îl murdărească”.

Ierarhul Hușilor a adus în discuție și un îndemn al Sfântului Grigorie Teologul, care insistă asupra introspecției:

„Sfântul Grigorie de Nazianz a fost o fire contemplativă. A iubit retragerea, singurătatea, asceza și rugăciunea. A fost un om de o mare profunzime. Sfântul Grigorie Teologul ne îndeamnă la tăcere: «tăcerea este singurul lucru în care câștigăm o prospețime și o adâncă cugetare».

Într-o lume în care ne risipim foarte mult și nu mai căutăm momentele de răgaz, de întoarcere înspre noi înșine, de intrare în adâncul inimii noastre, este nevoie de această tăcere.

Suntem lipsiți de prospețime, de profunzimea gândirii, pentru că nu avem exercițiul tăcerii.

Se vorbește foarte mult. Este o inflație a cuvântului lipsit de consistență. Cu cât un om vorbește foarte mult, cu atât face mai puțin. Cu cât cineva se laudă foarte mult, cu atât nu este un om de acțiune, pe care să te poți bizui.

Trăim într-o lume superficială, în toate sferele vieții sociale.

Suntem superficiali și în credința noastră, nu tratăm cu maximă responsabilitate venirea noastră la biserică. Suntem superficiali la școală, în societate și peste tot.

Nu mai căutăm momentele de tăcere, care să ne confere prospețime și foarte multă profunzime a gândirii.

Căpătăm înțelepciune în momentul în care exersăm și ne asumăm virtutea tăcerii.

Este un dar să știm când trebuie să vorbim și când să tăcem. Noi, de obicei, procedăm invers: vorbim când ar trebui să tăcem și tăcem când ar trebui să vorbim”.

Părintele Episcop Ignatie a citat din scrierile Sfântului Ioan Gură de Aur soluția pe care acesta o dă, în consonanță cu gândul Sfântul Grigorie de Nazianz, pentru a scăpa de inflația cuvintelor:

„Sfântul Ioan Gură de Aur ne dă soluția pentru a putea scăpa din iureșul inflației cuvântului.

Omul care vorbește mult trădează o mândrie imensă în suflet. Vrea, cu orice preț, să fie în centrul atenției. Se laudă, face caz de calitățile sale.

«Să ne chemăm conștiința și să îi cerem socoteală de cuvintele, de faptele și de gândurile noastre.

Să cercetăm ce s-a săvârșit spre folosul nostru și ce s-a săvârșit spre paguba noastră.

Să vedem ce cuvânt s-a cheltuit rău, în ocări, în cuvinte de rușine, în insulte.

Să vedem ce gând a pornit ochiul spre desfrânare, ce gând a trecut la faptă, spre paguba noastră, fie cu mâinile, fie cu limba, fie chiar cu privirile.

Să ne străduim să ne depărtăm de cheltuielile acestea nepotrivite».

Sfântul Ioan Gură de Aur folosește o imagine preluată din domeniul economic. Noi trăim într-o lume eminamente capitalistă, axată pe consumism. Cheltuim foarte mult, în raport cu ceea ce avem nevoie cu adevărat.

Sfântul Ioan Gură de Aur folosește această imagine plastică, să nu cheltuim cuvintele pe ceva păgubos, care ne poate desfigura din punct de vedere spiritual. Să avem grijă mare să fim înțelepți cu vorbele și faptele noastre, să nu ne aruncăm în hăul păcatelor.

«În locul celor cheltuite odată rău, să punem alte câștiguri. În locul cuvintelor rostite fără rost, să punem rugăciunea. În locul privirilor desfrânate, milostenia și postul.

Dacă ne vom cheltui cuvintele, faptele și gândurile fără rost, fără să mai câștigăm ceva și fără să mai punem deoparte vreun lucru bun, vom ajunge săraci lipiți pământului – din punct de vedere spiritual – și vom atrage asupra noastră, pe nesimțite, osânda focului veșnic»”.

După Sfânta Liturghie, Preasfințitul Părinte Episcop Ignatie, însoțit de părintele protopop Adrian Chirvasă, a vizitat biserica Parohiei Lipovăț.

Părerea ta este importantă pentru noi. Comentează aici!