PreaSfințitul Ignatie, în fața credincioșilor din Coroiești: ”Vorbim extraordinar de mult și facem prea puțin. Trăim într-o eră a inflației cuvântului”

0
211

Duminică, 16 octombrie, Preasfințitul Părinte Ignatie, Episcopul Hușilor, a săvârșit slujba de resfințire a bisericii cu hramul „Nașterea Maicii Domnului”, a Parohiei Coroiești, Protopopiatul Bârlad. Cu acest prilej, locașul de cult l-a primit ca ocrotitor și pe Sfântul Cuvios Paisie de la Neamț.

În cuvântul de învățătură, Ierarhul Hușilor a afirmat că Dumnezeu nu este selectiv, ci sămânța credinței este adresată tuturor oamenilor, indiferent de starea inimii lor:

«Căci inima acestui popor s-a învârtoşat şi cu urechile aude greu şi ochii lui s-au închis, ca nu cumva să vadă cu ochii şi să audă cu urechile şi cu inima să înţeleagă şi să se întoarcă, şi Eu să-i tămăduiesc pe ei» (Matei 13, 15)

Atunci când dorea să transmită învățătura Împărăției lui Dumnezeu, Domnul Hristos se folosea de pilde. Acestea constituiau un procedeu literar prin care ceea ce nu putea să fie evidențiat, din neatenție sau din lipsa de profunzime, era scos la iveală și pus în lumină.

Pilda semănătorului, în care ni se vorbește despre importanța cuvântului lui Dumnezeu în viața noastră, este o asemenea parabolă pe care Domnul Hristos a rostit-o în fața contemporanilor.

Ceea ce, în mod aparent, poate să contrarieze la această parabolă este faptul că semănătorul nu își alege cu grijă locul unde să arunce sămânța, ca mai apoi aceasta să rodească în mod sigur. Ni se spune că semănătorul a aruncat o sămânță lângă drum – într-un șanț; a doua sămânță a fost aruncată într-un loc pietros și, în mod normal, nu avea cum să rodească; o alta a fost aruncată într-un loc plin de mărăcini, și nici aceasta nu avea cum să aducă rod. Toate aceste semințe au fost aruncate în locuri inadecvate.

Oare nu s-a gândit Semănătorul că în aceste locuri sămânța nu are cum să rodească? Ieșirea din această falsă dilemă se rezolvă prin faptul că pământul nu este altceva decât inima noastră, iar Semănătorul este Dumnezeu.

În generozitatea Sa, Dumnezeu așază sămânța cuvântului Său în orice inimă, indiferent de starea pe care o trăiește aceasta.

Dumnezeu nu este selectiv, nu caută doar inima bună, care este în stare să rodească, ci El caută la inima fiecărui om și așteaptă ca, prin lucrare și metabolizate, această sămânță să dea rod.

Prin cele trei semințe aruncate în locuri diferite noi înțelegem trei tipologii de oameni. Prima dintre acestea este omul care aude, ascultă cuvântul lui Hristos, însă nu depune niciun efort în a-l înțelege, în a-l digera și măcina în mintea sa, încât să devină un sens al vieții sale. Este omul căruia, am spune într-o exprimare populară, îi trec cuvintele pe lângă urechi. Nu ține cont de cuvânt, îl neglijează și de aceea sămânța nu poate să dea niciun rod.

A doua tipologie de oameni sunt cei superficiali, cei care se entuziasmează pentru moment, sunt încântați și euforici când aud ceva frumos, însă fără ca să se străduie să trăiască acel cuvânt. Inima lor este de piatră. Chiar dacă putem auzi sunetul unui lucru pe care îl atingem de piatră, acela nu se va lăsa așezat, ci va aluneca, va merge pe de lături. Cel care are inima rece, de piatră, nu poate încălzi sămânța, ca apoi să dea rod.

A treia tipologie de oameni sunt cei care se lasă acaparați, sunt asfixiați de grijile acestei lumi – care sunt ca niște mărăcini ce înăbușă sămânța și nu poate da rod. Este acea categorie de oameni care se lasă dusă mai mult de grijile acestei lumi, decât să se concentreze pe cele spirituale. Grijile sunt cele care ucid semințele duhovnicești – care ne-ar ajuta să simțim că dăm rod în viețuirea noastră în Hristos.

Doar o sămânță, din cele patru, a căzut pe un pământ bun și roditor. Aceasta este inima curată, bună, caldă și plină de lumină – care face posibilă rodirea.

Preasfinția Sa a vorbit despre capacitatea cuvintelor pe care le folosim de a schimba inima celor de lângă noi:

Din nefericire, Parabola semănătorului se dovedește a fi extrem de actuală, deși a fost rostită cu aproape 2000 de ani în urma noastră.

Trăim într-o eră a inflației cuvântului. Vorbim extraordinar de mult și facem foarte puțin.

Cuvântul nostru nu este întărit și vitaminizat de fapte, de aceea nu are consistența, vigoarea și energia de a ne schimba pe noi și pe cei din jurul nostru. Este o simplă emisie fonică, fără să conțină în sine o energie capabilă să disloce inerțiile din sufletul nostru.

Se impune să luăm aminte și să ne vindecăm, căci doar superficialitatea sau euforia gratuită, care nu ne lasă să adâncim în noi cuvântul, ci rămânem în zona lui epidermatică; doar grijile acestei lumi, care înăbușă sămânța; și doar lipsa de meditație, de reflecție asupra cuvântului sunt cele care nu ne lasă să fim oameni care să întrupăm cu adevărat cuvântul lui Dumnezeu în viața noastră.

Scorul cuvintelor rele în lumea aceasta este mai mare decât al celor bune. Este un scor de trei la unu: trei cuvinte care nu rodesc, rele, superficiale, lipsite de profunzime și unele din ele răutăcioase ca niște spini, iar unul singur binefăcător, care vindecă, tămăduiește și alină sufletul.

Pilda semănătorului ne invită să luăm aminte la modul în care folosim cuvintele.

Putem răni, putem distruge viața unui om, putem să îi murdărim identitatea, putem să fim superficiali, neluând în seamă cuvântul semenului nostru, care are nevoie de ajutor. Cuvântul nostru poate fi ca niște țepușe care să îl rănească pe cel de lângă noi.

Hristos, Logosul întrupat, a rostit această parabolă pentru ca noi să luăm aminte la cuvintele pe care le rostim. Să ne hrănim mintea noastră, dar și pe cea a semenului, cu cuvinte de lumină, de bucurie, care conțin în sine energia de a învia pe cineva care este mort sufletește; de a dărui curaj cuiva care este în deznădejde; de a întrema pe cineva care este anemic din punct de vedere spiritual. Așa ar trebui să fie cuvintele noastre, însă ele nu vor putea mișca viața celor de lângă noi dacă nu sunt dublate de faptă.

Părintele Cleopa Ilie avea un cuvânt frumos: „cuvântul sună, fapta tună”. Fapta este cea care ne trezește la realitatea unei vieți duhovnicești.

Să ne ajute Domnul ca, prin viața noastră, prin nodul nostru de a trăi, să inversăm acest scor de trei la unu. În pământul inimii noastre să rodească, cu ajutorul harului lui Dumnezeu, trei cuvinte bune, și doar unul să fie fără de rod.

Chipul lumii de astăzi ar arăta altfel dacă noi am fi atenți la cuvintele pe care le rostim și de care ne folosim pentru a transmite stările noastre lăuntrice și mentalitatea noastră.

Învrednicește-ne Doamne, Tu, Care ești Cuvântul întrupat, să avem întotdeauna în mintea și inima noastră, cuvintele cele bune, luminoase, vindecătoare și binefăcătoare!

La finalul slujbei, în semn de prețuire pentru activitatea pastorală desfășurată până în prezent, Părintele Episcop Ignatie l-a hirotesit întru iconom stavrofor pe părintele paroh Marian Pleșca, iar cei care au contribuit la refacerea bisericii au primit distincții de vrednicie.

Tot cu acest prilej, Preasfințitul Părinte Episcop Ignatie a sfințit clopotnița și o troiță ridicată în curtea locașului de cult.

Print Friendly, PDF & Email

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.