Marți, 30 august 2022, de Sărbătoarea Sfântului Ierarh Alexandru, Patriarhul Constantinopolului, Preasfințitul Părinte Ignatie, Episcopul Hușilor, a participat la Sfânta Liturghie oficiată la Catedrala episcopală din Alexandria, Eparhia Alexandriei și Teleormanului sărbătorindu-și ocrotitorul spiritual.
Preasfințitul Părinte Ignatie, Episcopul Hușilor, alături de Preasfințitul Părinte Galaction, Episcopul Alexandriei și Teleormanului, de Preasfințitul Părinte Visarion, Episcopul Tulcii, și de Preasfințitul Părinte Ieronim, Episcopul Daciei Felix, au oficiat Sfânta Liturghie pe un podium amenajat în apropierea lăcașului de cult.
Bucuria hramului a fost amplificată de prezența moaștelor Sfântului Ierarh Nectarie de la Eghina, aduse de la Mănăstirea „Radu Vodă” din București.
Cuvântul de învățătură a fost rostit de Ierarhul Hușilor, Preasfinția Sa creionând profilul unui om sfânt și arătând trăsăturile principale ale acestuia:
«Voi sunteţi lumina lumii; nu poate o cetate aflată pe vârf de munte să se ascundă. Nici nu aprind făclie şi o pun sub obroc, ci în sfeşnic, şi luminează tuturor celor din casă» (Matei 5, 14-15)
Suntem în prezența a doi sfinți minunați ai Bisericii Ortodoxe – Sfântul Ierarh Alexandru, Patriarhul Constantinopolului, ocrotitorul Catedralei Episcopale din Alexandria, și Sfântul Nectarie, făcătorul de minuni. Este un bun prilej, ca întotdeauna, în preajma lui Dumnezeu – Cel care este Însăși Sfințenia absolută – și în prezența sfinților, să reflectăm asupra a ceea ce înseamnă, pentru viața noastră de creștini, să devenim sfinți, căci aceasta este vocația noastră.
Pentru urcușul pe treptele sfințeniei, sâmburele a fost așezat în sufletul nostru odată cu Taina Sfântului Botez – este momentul în care noi am devenit sfinți, prin sălășluirea harului lui Dumnezeu în adâncul inimii noastre. Dacă am fi reușit să ne păstrăm această stare de sfințenie, pe care am primit-o în Taina Sfântului Botez, am fi fost cei mai minunați și sfinți oameni din lumea aceasta.
A fi sfânt nu înseamnă neapărat un țel pe care nu-l putem atinge. Sfântul nu este un erou. Sfântul este cel care a reușit să-L adâncească, în profunzimile ființei sale, pe Dumnezeu, Care să devină o realitate atât de personală și reală, încât nimic din cele care țin de lumea aceasta să nu-l mai distragă.
Devenind sfinți, începem să devenim, cu adevărat, oameni, uitându-ne la Cel care este Sfântul sfinților – Iisus Hristos. În Persoana dumnezeiască a lui Iisus Hristos, Cea care a unit cele două firi – dumnezeiască și omenească –, noi găsim (în firea Sa omenească) cel mai frumos Om – autentic, în comuniune deplină (unire desăvârșită) cu Dumnezeu.
În Persoana Logosului întrupat, dumnezeirea și omenitatea sunt unite în mod perfect, nu există niciun conflict, nicio intermitență între ele. Este o întrepătrundere reciprocă, o interiorizare a uneia față de cealaltă.
A fi un om sfânt înseamnă a avea întotdeauna ochii ațintiți înspre Hristos – modelul omului. În Hristos nimic nu era conflictual, nu exista niciun fel de disproporție între faptă și cuvânt – tot ceea ce rostea, și făptuia.
În viața noastră există o disproporție – putem vorbi frumos, excepțional, să surprindem realitățile vieții duhovnicești, însă, din păcate, nu le avem transpuse în viața noastră concretă. Nu le asumăm în existența noastră, și așa se instalează o ruptură între ceea ce vorbim și faptele noastre.
Părintele Dumitru Stăniloae ne spune că există trei trăsături ale sfințeniei, care sunt în deplină concordanță cu textul Sfintei Scripturi. El ne spune că sfințenia este realizarea deplină, din punct de vedere uman – este cea mai frumoasă formă de umanizare a ființei noastre, adică nu este nimic spectaculos.
Prima dintre aceste trăsături este lumina cea dumnezeiască, pe care ei au asumat-o în viața lor. Părintele Stăniloae ne spune că această lumină ne conferă nouă, oamenilor, transparența comunicării depline cu Dumnezeu și între noi (unul față de celălalt).
Pentru a înțelege ce înseamnă lucrul acesta, să ne gândim, în contrast, ce este păcatul. Păcatul ne opacizează (ne închide), ne face oameni extrem de dificili, care refuzăm tot ceea ce este frumos. Practic, noi închidem obloanele sufletului nostru la tot ceea ce înseamnă flux de lumină, de frumusețe și autenticitate în viața noastră – devenim ursuzi.
Păcatul ne transformă în oameni urâți – ne schimonosește, ne desfigurează, și devenim oameni închiși (izolați). Aceasta este una dintre consecințele păcatului – ne izolează și ne închide în carapacea sufletului nostru (în care colcăie păcatele, și noi ne lăsăm înecați, și ne hrănim cu aceste plăceri ale păcatului.
Sfințenia înseamnă deschidere, transparență. În fața unui sfânt, avem conștiința faptului că el pătrunde în inima noastră, citește sufletul nostru, și avem o formă de înfricoșare, că ne pot fi descoperite cele mai tainice gânduri și stări ale sufletului nostru, de care ne este rușine, ca oameni (ca făpturi ale lui Dumnezeu).
Cu alte cuvinte, în preajma unui sfânt, simțim că tot sufletul nostru poate fi descoperit (devine transparent), în virtutea harului care este în sufletul aceluia.
Ori de câte ori ne rugăm sfinților, de fapt, ne descoperim pe noi înșine, suntem puși în fața propriei noastre identități, intrăm înlăuntrul nostru, ne facem o mică revizie tehnică, și ne gândim cât de departe suntem, în comparație cu viața lor. Hristos le spune sfinților: „Voi sunteți lumina lumii, și această lumină nu o puteți pune sub obroc”.
Lumina se răspândește și nu avem cum să o refuzăm, nici să o ascundem. Fugim de întuneric, refuzăm întunericul și tot ceea ce ține de formele acestuia. Lumina este cea de care ne îndrăgostim.
De aceea, Hristos zice așa de frumos: «Voi sunteți lumina lumii». Noi trebuie să devenim, cu toții, «lumina lumii» – transparenți unul față de celălalt, și cu o comunicare deplină cu Dumnezeu.
