Arta de a căuta proști sau cum să vinzi blană de câine la preț de hainele cele noi ale împăratului: Prețul, în privat! (PAMFLET)

Una dintre cele mai importante funcții ale Facebook-ului este advertising-ul. Bine, unii ar spune că cea mai importantă funcție a acestei platforme ar fi că poți să-ți spionezi legal fosta. Altele ar spune că cea mai importantă, dimpotrivă, e că poți să-ți oftici fostul punând poze cu prezentul. În fine, nouă nu place bârfa (nici ciocolata, nici pastrama la grătar, nici vinul vechi, în special cel roșu), drept pentru care astăzi vom analiza olecuță doar această funcție de advertising.

Așadar, când ai ceva de vânzare, e destul să-i faci ceva-ului o poză și să postezi pe grupurile de profil care, slavă Domnului, sunt destule Analizând grupul „Bazar Vaslui”, am dat peste poza care ilustrează acest material. Așadar, iată, cineva vinde niște pereți, o podea și un planșeu la preț de apartament. Cum adică „Hă?!” Stați că vă lămuresc imediat: conform DEX, apartamentul este „un grup de încăperi într-o clădire, care formează o unitate și care servește ca locuință”. Așadar, ceea ce se vede în poză nu e apartament, pentru că nu se poate locui în el, e clar. Dar știți cât cere onor propitarul? 39.000 de euro. Adică aproape 40.000, cât e un apartament în zona Gării, unde înveți pe derost mersul trenurilor în maxim o săptămână.

Păi e frumos așa, nenică? Vindem lână de coadă de câine la preț de haine de regină pariziancă?

Bineînțeles că s-au găsit câțiva (o grămadă, de fapt) comentaci hâtri ca să întrebe omul pe ce cere el atâția bani. Și fiți atenți ce zice: că el l-a pregătit pentru renovare! Probabil că și efortul acestei pregătiri intră în prețul cerut. În stilul ăsta, mâine vom vedea la vânzare paltoane „pregătite” pentru peticit, pantofi „pregătiți” pentru dat cu cremă și, de ce nu, chiloți „pregătiți” pentru a doua purtare.

Ce e de respectat la acest anunț e că omul măcar nu s-a ferit să își comunice pretențiile financiare, așa cum fac majoritatea. Pentru că, analizând grupul de vânzări de unde am făcut și captura care ilustrează acest material, am constatat că aproape tot ce e de vânzare nu are preț. Adică are, dar nu se spune/scrie. Prețul este „în privat” în aproape toate cazurile, lucru care transformă vânzarea dintr-un act cu valoare economică într-o vânătoare de proști. Altfel spus, nimic nu e prea scump dacă găsești prostul dispus să plătească. Prostul, da, că nu e prost cine cere, cum bine zice-o veche vorbă românească.

Pentru cei care cred că „prețul în privat” este o tehnică de vânzare corectă, propunem următorul exercițiu: închipuiți-vă că intrați într-un supermarket unde prețurile produselor nu sunt afișate, iar pentru a afla, spre exemplu, cât e un kil de roșii, trebuie să mergeți să întrebați un angajat. Acesta vă spune prețul la ureche, adică „în privat”. Continuând exercițiul de imaginație, închipuiți-vă că prietenul care vă însoțește merge și el să întrebe cât e kilul de roșii și lui i se comunică un preț mai mic, ca pare mai… priceput. Tot în privat, desigur. Nu-i așa că e trist să ți se spună (indirect, desigur) că pari să ai față de prost?!

Tuturor căutătorilor de proști cu preț „în privat”, le dorim să aibă noroc ca pescarul care se duce la pescuit socotind deja banii pe care îi va încasa vânzând peștele prins. Sună complicat? Stați, că o spunem mai simplu: Sictir!