REACȚIE DURĂ…
„Două precizări. Una, pentru cei care aprioric cred că însăși purtarea sutanei este marcă distinctivă a faptului că ai fost slujitorul înveterat al „diavolului roșu”. Nu am trăit pe „viu” această „nenorocire a secolului” (Alain Bensançon) al XX-lea. Eram prea mic. Nu am avut niciun fel de părtășie cu acest sistem totalitar, mincinos și agresiv. Tot ceea ce știu despre comunism, „cel mai desăvârșit catehism al întunericului” (André Scrima), mi-a parvenit pe cale livrescă. Într-o situație similară sau identică se află mulți dintre slujitorii de astăzi ai Bisericii. Astfel, îi scutesc pe etichetofilii de serviciu de un efort inutil și de păcatul tipic marxismului de a stigmatiza, fără niciun fundament logic sau real, o întreagă categorie umană și profesională.
A doua precizare este în general pentru toți cei care citesc aceste rânduri. În momentul în care am citit reacția eruptivă a domnului Cristian Tudor Popescu la anumite afirmații ale Părintelui Patriarh Daniel, din predica rostită la sărbătoarea Sfântului Cuvios Dimitrie Basarabov, ocrotitorul Bucureștilor, nu am avut nici cel mai infim imbold de scrie ceva pe marginea acestui text, care este de o violență demnă de antologat în cartea răutății umane.
Am crezut că este vorba doar de o diatribă trântită cu ciocanul agresivității verbale în capul adversarului. M-am înșelat. Era ceva mai mult decât atât. Convingere și crez de nezdruncinat.
La o zi după alergia ideologică declanșată de spusele Părintelui Patriarh Daniel, domnul Cristian Tudor Popescu a afirmat cu „infailibilitatea”-i caracteristică în materie de păreri că „am argumentat tot ceea ce am spus”. Am reluat textul, ca să văd argumentele imbatabile, pe care se proptește tot discursul urii la adresa adversarului „incomod”, Patriarhul Daniel. Instantaneu, în mintea mea, a apărut un nume, (Eugen) țurcanu, nume care ostentativ se ținea de creierul meu, nedându-mi pace până nu m-am dus să deschid cartea lui Virgil Ierunca, „Fenomenul Pitești” (am citit-o, dacă îmi amintesc bine, de două ori). Similitudinile dintre limbajul comun al domnului Cristian Tudor Popescu și al torționarului țurcanu mi s-au părut atât de evidente încât am spus în sinea mea: țurcanu redivivus: „Imaginația delirantă a lui Țurcanu se dezlănțuia mai ales când avea de a face cu studenți care credeau în Dumnezeu și se străduiau să nu se renege” (Humanitas, 2013, p. 40).
În răceala umedă și întunecoasă a închisorii, pumnii „verbali” împotriva credinței veneau prin țurcanu. În lumea claustrată de azi din cauza pandemiei, invectivele vin prin domnul Cristian Tudor Popescu. Îi cer iertare lui Dumnezeu pentru asprimea acestei asocieri și îngăduință domnului Cristian Tudor Popescu pentru că am gândit în felul acesta.
Din fericire, nu am fost martorul blasfemiilor proferate de țurcanu în închisoarea de la Pitești, însă am nefericita ocazie să le aud, să le citesc și să le văd, în variantă la fel de agresivă și fidelă, în afirmațiile domnului Cristian Tudor Popescu. Având în fundal cuvintele de „duh” ale domnului Cristian Tudor Popescu, mi s-a limpezit și mai bine adevărul sumbru că lichidarea psihică a adversarului, prin folosirea unui limbaj agresiv și compulsiv, constituia arma letală de care dispunea, sine die, orice torționar comunist.
Evident că în „textul critic” al domnului Cristian Tudor Popescu nu am reușit, sub nicio formă, să identific argumentele tuturor afirmațiilor, care, probabil, în cheie subliminală, trebuie tratate ca rostiri înzestrate cu imunitate naturală la critică.
Care este argumentul că cei care aparțin Bisericii Ortodoxe Române sunt „vite”, păstorite de „pescarul de oameni cu prostovolul”? Niciodată, în misiunea mea, eu nu mă raportez la credincioși ca la niște vite, ci ca la niște suflete raționale, demne de respect și dragoste hristică.
„Văcarul” de mine a citit „Tratatul despre viața elegantă” a lui Honoré de Balzac, de unde am învățat că „îngrijirea – acest cuvânt exprimă un întreg sistem – este condiția sine qua non a eleganței” (Editura Paralela 45, 2016, p. 118). Ca să fiu sincer până la capăt, mi-ar fi plăcut ca și domnul Vasile Bănescu să fi avut un discurs creștin apologetic inspirat, iar domnul Cristian Tudor Popescu o retorică demnă de principiile elementare ale bunului simț.
„Vitele” știu că vrăjmașii „s-au sfătuit să doboare cinstea noastră, alergat-au cu minciuni” (Psamul 61, 4). „Vitele”, păstorite de „satanele în sutană”, știu că Domnul Hristos spune atât „nu judecați ca să nu fiți judecați; nu osândiți și nu veți fi osândit; iertați și veți fi iertați” (Luca 6, 37), cât și „Iată Eu vă trimit pe voi ca pe niște oi în mijlocul lupilor; fiți dar deștepți ca șerpii și integri ca porumbeii, Feriți-vă de oameni” (Matei 10, 16-17) sau „Dacă vă urăște pe voi lumea, să știți că pe Mine mai înainte de voi M-a urât. Dacă M-au prigonit pe Mine și pe voi vă vor prigoni” (Ioan 15, 18, 20).
Care este argumentul că „ștăbimea Bisericii Ortodoxe Române a fost aliata lui Ucigă-l Toaca sub comunism”, atâta timp cât sunt atâția „văcari” ai „vitelor” credincioase, care nici măcar nu au știut ce este comunismul ca sistem politic totalitar, pentru că erau doar copii la vremea respectivă? Mulți dintre ei și-au trăit prima tinerețe după anul 1989.
Care este argumentul pentru afirmația că cei în sutană sunt satane, atât timp cât sunt cunoscuți destui „popi” care îi hrănesc pe cei sărmani, mănâncă cu cei fără adăpost, îi susțin prin burse pe elevii sau studenții merituoși sau pe cei care au o situație financiară precară, le fac case celor săraci, îi redresează moral pe cei aflați în hăul deznădejdii și îi slujesc pe cei bolnavi, bătrâni sau singuri, sau suportă „toleranța” agresivă a bolșevicilor reciclați în progresiști, specializați în predici despre blândețe și iertare valabile doar pentru cei violentați verbal, crezând că victima are doar dreptul să tacă, nu să se și apere?
Care este argumentul, domnule Cristian Tudor Popescu, pe care vă bazați atunci când vă năpustiți cu urăși violență verbală asupra celor care cred în Dumnezeu și în valorile Evangheliei? Doar pentru că sunt incomozi și de nesuportat pentru dumneavoastră? Sau doar pentru că aveți o poftă nestăvilită de a scoate cu orice preț secera și ciocanul împotriva lor? Sau doar pentru a ne reaminti că regimul comunist nu a murit și comuniștii sunt printre noi, metamorfozați în progresiști cu alergie severă la tot ceea ce ține de dimensiunea credinței?
Care este argumentul personal sau general la care recurgeți atunci când decideți să nu vă asumați, spre destinderea dumneavoastră, afirmația lui Balzac că „omul puternic este întotdeauna simplu și calm”?”
– editorial semnat de Părintele Episcop Ignatie al Hușilor.
