În Duminica a VII-a după Paști, Preasfințitul Părinte Ignatie, Episcopul Hușilor, a săvârșit Sfânta Liturghie la Mănăstirea Pârvești, Protopopiatul Vaslui. În omilia rostită cu acest prilej, Preasfinția Sa a vorbit despre faptul că Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat și Om adevărat, modelul desăvârșit pe care să Îl urmăm.
Totodată, a afirmat că, în stare de rugăciune, Dumnezeu ne oferă darul adevărului, al sfințeniei și al unității:
„Pasajul evanghelic ne redă un crâmpei din cea mai frumoasă rugăciune pe care Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos, a rostit-o înaintea lui Dumnezeu-Tatăl pentru Sine, pentru lume și pentru oameni.
Din aceasta ne dăm seama, cu foarte multă profunzime, că darul sfințeniei, al adevărului și al unității sunt cele pe care le primim întotdeauna atunci când suntem în stare de rugăciune.
Hristos, atunci când a vorbit despre Sine Însuși, despre deoființimea Lui cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, despre unitatea Persoanelor Sfintei Treimi, nu a ținut un discurs, ci S-a rugat.
Unitatea dintre noi, oamenii, ca adevăr și sfințenie, este rodul rugăciunii. Această unitate dintre oameni este rod al unității de Ființă a Persoanelor Sfintei Treimi.
Iisus Hristos este adevăratul și unicul Om, modelul pentru noi.
Ori de câte ori a încercat omul să Îl excludă pe Dumnezeu, să Îl exileze la periferia vieții pământești, s-a instaurat haosul, dezordinea și dezbinarea.
Omul, fără Dumnezeu, înseamnă minciună, păcat și dezbinare.
Hristos, în rugăciunea adresată lui Dumnezeu-Tatăl se roagă pentru lume, ca noi să fim sfințiți întru adevăr și unitate.
Sunt trei cuvinte care constituie esența acestei rugăciuni: sfințenie, adevăr și unitate.
Toate acestea au fost trăite, în mod plenar, în Iisus Hristos, Logosul întrupat.
El Însuși este Sfințenia absolută, Adevărul absolut Unitatea absolută. Dumnezeul-Om nu luptă pentru sfințenie, adevăr și unitate pentru că El este adevărul, sfințenia și unitatea”.
Preasfinția Sa a argumentat că omul, atunci când nu îl mai are reper pe Dumnezeu și se pune pe sine în centrul lumii, devine sursă de minciună, păcat și dezbinare.
„Ori de câte ori decidem să ieșim din comuniunea cu Dumnezeu-Omul, nu facem altceva decât să îmbrățișăm minciuna, păcatul și dezbinarea.
Când omul se pune în centrul lumii acesteia, excluzându-L pe Dumnezeu, el devine o sursă de mare neliniște.
Este suficient să ne aducem aminte de două dintre ororile cumplite ale secolului al XX-lea, când omul s-a pus pe sine însuși în centrul lumii, excluzându-l pe Dumnezeu.
Prima a fost fascismul. știm cu toții ce a însemnat această oroare pentru întreaga lume. Omul a crezut că i se cuvine aroganța de a face ordine în specia umană.
A doua oroare a fost comunismul, care știm câte crime a generat. Au murit milioane de oameni, pentru că această ideologie atee, materialistă, nu a făcut altceva decât să încerce să Îl scoată pe Dumnezeu din umanitate, din lume.
Așa arată lumea în momentul în care decide să Îl scoată pe Dumnezeu din ea. Totul devine o oroare, un dezgust, un dispreț. Nici măcar omul, în relație cu semenul său, nu mai are capacitatea de a se respecta.
Când Dumnezeu nu este centrul vieții noastre, totul devine relativ, devine supus dizolvării.
Trăim, și în vremurile noastre, un fel de umanism care nu are nevoie de Dumnezeu. Când se instaurează acesta, ne sfâșiem între noi ca reptilele. Viața noastră este întemeiată pe minciună. Printre noi mișună germenele dezbinării. Aceasta este fizionomia omului care refuză să fie în comuniune cu Dumnezeu”.
Părintele Episcop Ignatie a explicat importanța formulării învățăturilor de credință privitoare la Persoana Mântuitorului:
„Sfinții Părinți de la Sinodul I Ecumenic de la Niceea, din 325, au statornicit adevărul fundamental că, în Iisus Hristos, în Persoana unică a Logosului întrupat sunt două firi, dumnezeiască și omenească, unite în chip desăvârșit, fără să se contopească.
Dacă Hristos nu este Om desăvârșit, dacă nu și-a asumat în mod desăvârșit firea omenească, atunci mântuirea noastră nu este posibilă. Dacă Hristos nu este Dumnezeu desăvârșit, atunci, la fel, mântuirea noastră nu este posibilă.
Iisus Hristos este modelul desăvârșit al omului. La El trebuie să ne uităm! Hristos este adevăratul umanism!
Ori de câte ori renunțăm să ne uităm la Hristos ca la Omul desăvârșit, devenim oameni mincinoși, păcătoși și trăim într-o stare de dezbinare, de ruptură între noi.
Sfinții Părinți de la Sinodul I Ecumenic de la Niceea au statornicit și au luptat pentru acest adevăr, al unirii desăvârșite între Dumnezeu și om, între firea dumnezeiască și cea omenească”.
Ierarhul Hușilor a explicat de ce, excluzându-L pe Dumnezeu, omul își pierde atât sensul cât și demnitatea:
„Astăzi asistăm la nouă ideologie, care are în centrul său doar omul, cu drepturile sale, fără niciun fel de responsabilitate.
Când omul se pune pe sine în centrul lumii, nu face altceva decât să își schimonosească și să își destrame propria sa demnitate.
Hristos este Cel care conferă omului adevărata demnitate. El ne ține în adevăr, sfințenie și unitate.
Avem nevoie de toate acestea în lumea în care trăim. Este o lume care relativizează credința, relativizează relațiile dintre oameni, împingându-le până în punctul în care totul devine distructiv și nu mai are sens sau valoare. Aceasta pentru că Îl exilăm pe Dumnezeu din viața noastră. Unde nu este Dumnezeu, este minciună, păcat și dezbinare.
Modelul unității dintre oameni nu este din lumea aceasta, ci este Însuși Dumnezeu-Treimea. Ea este sursa unității dintre oameni.
Cu cât cineva are un discurs mai articulat și cu cât vorbește mai mult despre adevăr, decât să săvârșească el adevărul, este un om mincinos.
Cu cât cineva vorbește mai mult despre sfințenie decât se luptă el însuși pentru sfințenie, înseamnă că este un ipocrit și păcătos.
Cu cât cineva vorbește mai meșteșugit despre unitate, fără ca el însuși să trăiască această unitate, înseamnă că el este un germene al dezbinării și al sciziunii. Domnul ne cere ca noi înșine să devenim părtași ai adevărului, sfințeniei și unității, care sunt darurile Sale”.
De asemenea, Părintele Episcop Ignatie a afirmat că Domnul Hristos este Cel care poate să ne redea unitatea lăuntrică:
„Hristos este unitatea noastră. În El nu este nicio stare de conflict, nicio dezbinare sau răfuială lăuntrică.
Noi suntem, mai întâi, dezbinați în noi înșine și apoi transmitem această stare și celor din jur. Este ca un virus care îi contaminează și pe cei din jur. De aceea trăim starea de dezbinare, pentru că mai întâi, suntem fărâmițați în noi înșine.
În sufletul nostru este o bătălie între ceea ce gândim și ceea ce simțim, între minte și inimă.
Lupta noastră ar trebui să fie pentru unitatea din interiorul nostru, ca apoi să fim purtători ai acestei unități.
Cea mai grea luptă a noastră este să rămânem în adevăr, și față de noi înșine, cât și față de cei din jur. Să rămânem în stare de sfințenie atât față de noi înșine, cât și față de cei din jurul nostru. Să rămânem în stare de unitate, să nu trăim fărâmițarea și neliniștea față de noi înșine și față de cei din jur.
Liturghia ne dăruiește adevărul, sfințenia și unitatea. Aici trăim, cu adevărat, aceste daruri ale lui Dumnezeu”.
