PreaSfințitul Ignatie, Episcopul Hușilor, mărturisire tulburătoare: ”Multe calități enumerate de Sf. Apostol Pavel ne lipsesc nouă, ca slujitori ai lui Dumnezeu. Curăție, înțelepciune, răbdare”

În cuvântul adresat celor prezenți, Părintele Episcop Ignatie a vorbit despre profilul duhovnicesc pe care trebuie să și-l asume un slujitor al lui Hristos, fie cleric, fie mirean:

”Zilele de cinstire ale Sfinților sunt prilejuri de reflecție asupra a ceea ce înseamnă, cu adevărat, a fi slujitorul lui Dumnezeu.

Prin jertfelnicia vieții sale, dăruită lui Hristos, Sfânta Mare Muceniță Ecaterina a dat cea mai frumoasă probă de slujitor al Său. În inima ei, dragostea față de Hristos era fără niciun fel de intermitențe.

Trăirea ei și comuniunea atât de personală cu Hristos, au fost cele care i-au dat curajul să nu se lepede de El, când era în suferințe fizice și sufletești. Nu a cedat, gândindu-se mai mult la salvarea vieții sale, ci avea înrădăcinată, în adâncul cugetului ei, convingerea că cel mai binecuvântat lucru este să ne predăm în mâinile lui Hristos, să-I aparținem cu adevărat, și nimic din cele ale noastre – nici viața profesională, nici poziția pe care o ocupăm în societate, nici faptul că provenim dintr-o familie de neam bun, nici că suntem bogați sau înțelept (toate acestea le avea Sfânta Muceniță Ecaterina) – să nu le punem mai presus de dragostea față de El.

Odată cu primirea Tainei Sfântului Botez, ea și-a luat făgăduința să fie, cu adevărat, un slujitor al lui Dumnezeu.

Sfânta Mare Muceniță Ecaterina este cea care a împlinit, la modul cel mai riguros și responsabil, cuvintele Sfântului Apostol Pavel, care ne vorbesc despre ceea ce înseamnă să fii slujitorul lui Hristos (lui Dumnezeu).

În Epistola a II-a către Corinteni, capitolul 6, versetele 1-10, Sfântul Apostol Pavel ne zugrăvește, fiecăruia în parte, chipul adevăratului slujitor al lui Hristos.

Slujitorul lui Hristos trebuie să aibă o grijă deosebită să nu fie motiv de sminteală, prin nimic din cele pe care le face sau le gândește. Acesta este primul lucru pe care trebuie să-l aibă în atenție slujitorul lui Dumnezeu – și toți suntem slujitorii lui Dumnezeu, atât clericii, cât și credincioșii.

Apoi, Sfântul Apostol Pavel ne spune că adevăratul slujitor al lui Hristos trebuie să fie pregătit pentru suferință, pentru necazuri și strâmtorări, atunci când i se cere să-L mărturisească pe Dumnezeu. A fi ucenic al lui Hristos presupune, pe lângă bucuria, pacea și harul care vin în inima omului, și pregătirea pentru prigoană, pentru suferință în numele Lui.

În Evanghelia de la Ioan, Însuși Hristos ne spune: «Dacă M-au prigonit pe Mine, și pe voi vă vor prigoni», adică: „Dacă Eu am fost batjocorit, calomniat, persiflat, răstignit pe Cruce, și voi să vă pregătiți, pentru că, în numele Meu, în numele credinței pe care o trăiți, veți fi și voi batjocoriți, luați în râs, calomniați, veți ajunge batjocura lumii, răstigniți, marginalizați”. Asumarea suferinței, în numele lui Hristos, este una dintre condițiile – printre multe altele – pentru a fi, cu adevărat, slujitorul Lui.

Pe lângă suferință, strâmtorare, necaz și nevoi, Sfântul Apostol Pavel ne spune că slujitorul lui Hristos are nevoie de curăție, de cunoștință (înțelepciune), de îndelungă-răbdare, de bunătate în Duhul Sfânt și de dragoste nefățarnică.

Ierarhul Hușilor a arătat că graba cotidiană, lipsa dialogului și a răbdării contaminează relațiile dintre oameni:

”Dacă am fi sinceri, fiecare dintre noi – atât slujitorii Sfântului Altar, cât și credincioșii –, am constata că multe dintre cele despre care vorbește Sfântul Apostol Pavel ne lipsesc nouă, ca slujitori ai lui Dumnezeu.

Poate nu avem nici curăția necesară, în sufletul nostru, nici înțelepciunea, pentru a depăși cât mai frumos și cu cât mai multă stare de pace momentele delicate ale vieții noastre. Nu avem nici răbdarea necesară.

În lumea aceasta, în care totul este făcut în grabă, nimeni nu mai are acea stare de zăbavă (de răgaz), ca lucrurile să fie făcute pe îndelete. Dacă nu vom avea această zăbavă, în viața noastră personală și față de noi înșine, nu o vom avea nici în cele duhovnicești.

Ne lăsăm contaminați de rapiditatea cu care se desfășoară totul în jurul nostru.

Nu mai deținem arta dialogului – nu ne mai ascultăm unul pe celălalt. Suntem grăbiți, prindem vorbele „din vânt”, reținem doar un cuvânt care ne deranjează, din multitudinea de cuvinte frumoase și pline de bunătate – ne agățăm de singurul cuvânt, dintr-o sută, care ne deranjează; dăm greutate acelui cuvânt care simțim că nu rezonează cu cele ale lăuntricului nostru, și ne tulburăm, credem că suntem nedreptățiți.

Venim la biserică, și nici aici nu avem răbdare. Am vrea ca slujba să se termine mai repede.

Când stăm la spovedanie, și este multă lume, judecăm de ce cineva stă mai mult când se spovedește, pentru că noi ne grăbim, și prioritar pentru noi nu este să ne spovedim, ci lucrurile pe care vrem să le facem după ce ne spovedim, și de acelea ne lăsăm dirijați și manevrați lăuntric.

Când venim să primim Trupul și Sângele Domnului, dacă cineva ne-a intrat în față, considerăm că e o mare nedreptate (pentru că ne gândim că suntem la piață, sau într-o instituție publică unde, într-adevăr, nu este un semn de eleganță să intri în fața celuilalt – aceasta nu înseamnă că în biserică poți să faci ce vrei și să te comporți, crezând că tu ai legitimitatea de a-l desconsidera pe celălalt, însă ni se cere răbdare).

Dacă vom avea răbdare, vom vedea toate lucrurile în logica lor, și vom simți că aceea este coerența lor”