Concursul ”Timpul faptelor bune”, inițiat de omul de afaceri Ionel Sandu, se apropie de sfârșit. Cele mai frumoase 50 de scrisori cu fapte bune vor fi premiate pe măsură. Managerul general Radical Grup va închiria un autocar pentru un grup de 50 de oameni frumoși, din TIMPUL FAPTELOR BUNE și, pe 20 mai, vor merge împreună la mormântul Părintelui Arsenie Boca, Sfântul Ardealului, la Mănastirea Prislop.
Vasluienii i-au scris multe povești de viață acestui OM cu inimă mare, recunoscut pentru faptele sale caritabile. Povești triste sau vesele, cu situații în care binele făcut te face să înțelegi că este în firea noastră să ajutăm pe alții și că binele făcut se întoarce într-o bună zi, ca o lege a firii omenești.
Vă prezentăm, astăzi, trei scrisori de viață pline de emoții, care vă vor impresiona, cu siguranță.
”Și eu am făcut fapte bune….
Mă întreb de multe ori dacă sunt un om bun, dacă cineva mă ajută să fac fapte bune! Cred că aș putea alcătui un DFB (un Dictionar cu Fapte Bune), dar am să mă opresc la două rubrici pe care le-aș trece în dicționar. Citind mesajul postat de domnul Ionel Sandu pe pagina de Whatsapp, am inceput să reflectez la paginile aurii din dictionarul meu și să scriu primele fapte bune din acesta.
Simt, găndesc pozitiv despre oameni, încerc să nu găsesc pete multe și mici scandaluri și visez că într-o zi, această lume va fi mai bună.
Voi deschide acum DFB-ul și o să scriu despre cele două fapte marețe.
O văd în fața mea sau în oglinda vieții pe Luminița, o fostă elevă de a mea, ce avea o situație materială precară, dar dacă ar fi fost numai atât! Această ”Lumininiță” avea acasă un tată bolnav de cancer și o mamă ce-și îneca amarul în alcool. Ce suflet! Ce destin! Ea, o luminiță ce strălucea prin zâmbet, prin rezultate, prin temele și creațiile lucrate cu riguriozitate și talent în mănunchiul de flori al clasei mele.
În fiecare zi era dornică de a descoperi ceva nou, de a participa la ore activ, la concursurile promovate de mine și de colegii mei. Era olimpică, modestă si de aceea nu accepta cu ușurință ajutor pentru a se descurca într-o lume ce cu greu o înțelegea.
Dar, într-o zi i-am spus: ”Luminița, tu ai nevoie de aripi, pentru a putea zbura!”
Pănă la urmă a înîeles că ajutorul pe care i l-am dat a reprezentat un pas mic în zborul ei. Îi spuneam că aceste mici atenții nu sunt de la mine, ci că un sponsor cu inimă mare a oferit o sumă pentru a se deplasa la olimpiade sau că o zână a bătut la ușa mea și i-a adus un cadou, deoarece îi era rușine să accepte ceva de la mine. Era bucuroasă că cineva se gândește la ea.
Astăzi este studentă la Facultatea de Litere din București și este ca floarea de colț, apreciată de colegi și profesori valoroși, printre care și Mircea Cărtărescu. Nu a uitat niciodată de mine, când are ocazia îmi trimite un zâmbet, mă sună, îmi mulțumește afirmând: ”Bine faceți, bine veți primi, doamna dirigintă!”.
Cu siguranță binele făcut se va întoarce în viață.
Când mă uit în altă parte a oglinzii, îl văd pe Florin, un alt elev din altă promoție, un băiat modest, sărman, dintr-o comună din apropierea orașului dintr vii. Stătea în prima bancă, sfios,micuț și cu urechile ciulite pentru a învăța totul din clasă, pentru că acasă avea treabă.
Hainele erau roase de atâta purtat, iar colegii nu conteneau să-l ironizeze.
M-am încurajat într-o zi și i-am cumpărat haine de firmă, așa cum aveau colegii. Însă i-am zis, că ”de măine vei fi la fel ca ei din punct de vedere vestimentar, dar ei nu vor putea fi la fel ca tine, pentru că nu haina face omul frumos, ci inteligența, frumusețea interioară, iar tu le ai pe acestea și să fie măndru de ele”. În fiecare an, de Sfintele Paști îi cumlpăram hăinuțe noi lui Florin, mai exact de Florii, de ziua numelui fiind o mare bucurie pentru el.
Când venea din vacanța de primăvară îmi aducea floricele de porumb, spunându-mi că mama lui le-a făcut din tot sufletul pentru mine. Erau gustose floricelele, pentru toată clasa, dar era bucuros că aceștia i-au descoperit inima bună, inteligența și farmecul lui, dar și gustul floricelelor de pe valea Prutului.
El în prezent este inginer în Franța și câștigă mult mai bine decât mine, dar ar fi putut fi în țara lui, dacă ciocoii de la guvern ar ști să aprecieze valorile noastre și capacitatea tinerilor de a clădi o societate cu miros de iasomie și cu grijă și mândrie.
Îmi scrie mesaje, întreabă de mine și mereu va căuta să facă fapte bune, și speră că într-o zi va fi inginer
IT-ist în patria lui cu un venit decent în care să-și întemeieze o familie și să fie mândru de ea.
Nu trebuie să fii expert în iubire ca să faci fapte bune, ci trebuie să întelegi că acestea fac parte din noi, ele te înalță spiritual, te fac să te simți demn de tine. Faptele sunt fructele, vorbele-frunzele! Fapta te arată ca într-o oglindă!
Dicționarul meu are mai multe câmpuri completate și an de an mai adaug în el câte un fruct copt care vrea gustat.
Stela E.G”
”Hristos a Înviat, stimate domn.
Eu sunt Viorica Ciobanu. Vreau să vă spun o poveste. Mi a spus o nepoată că un vecin al ei, un bătrân, a dat casa unor nepoți și el locuiește într o șură. Are piciorul rupt, nu are ajutor, trăiește din ce primește, într un cuvânt, vai de el.
M am dus cu un prieten, i am luat un cadru, de la farmacie, prietenul meu i a luat o geantă de mâncare. Am ajuns acolo. Mare mi a fost mirarea, sa descopăr că nu era chiar bătrân. De o vârstă cu mine, 57 de ani. Arăta rău, avea o cămăruță într o șură. Și un băț, în care se sprijinea. Ne-a mulțumit, cu lacrimi în ochi. După câtva timp, ne-am dus din nou, cu de mâncare. Se simțea mai bine, sprijinindu-se de cadru.
Mi-a transmis nepoata mea că nu mai am ce căuta acolo, fiindcă nepotul la care i-a dat casa ne va alunga din curtea lui! Între timp, Radu, căci așa îl cheamă, nu mai merge cu cadrul, și-a revenit. Mai lucrează pe la vecini, pentru o porție de mâncare.
Eu sunt bucuroasă, fiindcă mă pomenește mereu nepoatei mele, că i-am schimbat viata.
Dar mai presus de toate, răsplata e la Domnul. Zi bună. Mai am povești, dar binele se face în liniște”.
”Bună ziua! Am văzut postarea de dimineață și am zis să vă scriu.
Bine am făcut de multe ori în viață, cu toate că binele se uită. Mi-am ajutat familia, prietenii, dar si necunoscuții, cum am știut eu mai bine, și am oferit întotdeauna tot ce am avut mai bun. Nu aștept niciodată nimic în schimb pentru că nu în asta constă “a face bine”. Mă iubesc așa cum sunt, chiar dacă uneori mă întreb de ce sunt așa… pentru că oamenii profită din urma asta…
E corect să facem bine și, după, să fim ignorați sau să facem rău si să fim ținuți minte?!
Fiecare face ce simte după ce primește ceva. Nu-mi pasă de ce crede lumea, ci cum mă simt eu după o faptă bună. Am multe fapte bune făcute în viață, dar și mai puțin bune și de ar fi să enumăr toate faptele bune, nu m-as simți tocmai confortabil pentru că nu vreau să mă “laud” cu asta.
Însă ultima faptă bună (întâmplare recentă) e mai mult amuzantă, dar pentru mine e memorabilă.
Eram în teatru, ieșisem de la Germană și mă așez pe o bancă să citesc o carte. Aveam un foietaj cu vișine și am zis să-l mănânc, când deodată văd doi ochișori ce se uită la mine lung și m-am gândit să-i dau o bucățică din ce am eu, am rupt și i-am aruncat cui? Unei rândunici. M-am oprit din citit și m-am uitat la ea cum s-a îndepărtat câțiva metri de mine cu bucățica de foietaj in cioc, după care mânca ușor din ea.
Era așa frumoasă! După ce termină, vine iar la mine si cu aceeași privire parca mai cere o bucățică. I-am întins iar, minunată de cât de inteligente pot fi păsările astea. Se pune in același loc si mănâncă iar, după care zboară spre copaci.
Rămân pe gânduri si imi dau seama cât de frumos e sa privești dincolo de telefoane, de cărți si de toate celelalte. Dumnezeu a făcut natura așa de frumoasă în foarte multe sensuri, iar viețuitoarele sale pot transmite foarte multe emotii dacă ai inima deschisă spre a le simți.
După câteva minute văd mai multe păsărele lângă mine si mă amuz, observând că și-a chemat și prietenii. Am împărțit ce mai rămăsese că eu poftă nu mai aveam sa-l termin ca ma minunam de ce vedeam. În ultimul timp nu am mai fost deschisă spre natură, stând cu ochii mai mereu în telefon și regret asta.
Deci fapta mea buna pe care am povestit-o e că am dat mâncare unor rândunici simpatice și inteligente. Pare banal pentru unii, dar eu chiar m-am simțit bine și m-a făcut să zâmbesc, să văd dincolo de tehnologie și de lumea asta monotonă a noastră. Puteam povesti cum am ajutat o persoană, un copil. Asta ar trebui sa facem mereu când avem ocazia, să ne ajutăm intre noi, căci de asta suntem creați pe Pământ, nu să ne mâncăm între noi”.
