Episcopul Hușilor: ”Vom deveni o inimă bună și curată, dacă vom căuta sensul și profunzimea în viață”

 «Iată, vin zile, zice Domnul, în care voi trimite foamete pe pământ; nu foamete de pâine nici sete de apă ci de auzit cuvintele Domnului» (Amos 8, 11)

Fragmentul evanghelic care a fost rânduit să fie citit în această duminică ne vorbește despre importanța pe care trebuie să o acordăm cuvântului.

Astăzi se vorbește foarte mult, din perspectivă economică, despre inflație. Prea puțin sau aproape deloc se vorbește despre inflația cuvântului. Vorbim foarte mult, inconsistent și fără niciun fel de acoperire cu viața noastră – în sensul că multe dintre cuvintele noastre se dovedesc a fi, cum ne spune Sfântul Apostol Pavel, un fel de „chimval răsunător”, adică ceva lipsit de sens, de substanță.

Asemenea cuvinte nu mai au capacitatea să hrănească, să poarte în sine lumină și semnificații care să ne așeze pe un făgaș bun în ceea ce privește modul cum ne trăim viața. Cu cât un om vorbește mai mult, cu atât sunt mai mari șansele ca să fie lipsit de înțelepciune și de profunzime.

Cu cât un om vorbește mai puțin, este mai reținut, atent, chibzuit, cu atât șansele sunt ca el să fie profund și cuvintele pe care le rostește să fie unele pe care să le luăm în inima noastră.

Parabola semănătorului este singura pe care Însuși Domnul Hristos a tâlcuit-o. Atât de clar și explicit a tâlcuit Domnul această parabolă, încât noi nu prea am avea ce să mai spunem pe marginea ei. Cu toate acestea, suntem chemați să depunem o asceză în a înțelege cât mai profund acest pasaj evanghelic. Eu aș rezuma această parabolă ca una care are drept pandantivi patru cuvinte. Aceste cuvinte esențializează sau fac referire la sămânța pe care semănătorul o aruncă într-un anume loc.

Poate v-ați întrebat cum e posibil – și știm și noi, chiar dacă nu am semănat la modul propriu-zis, însă intuim din punct de vedere logic  – ca un semănător să arunce sămânța lângă drum sau pe piatră sau între spini. Adică este ca și cum ar fi premeditat eșecul germinării acestor semințe. Este greu de crezut să germineze sămânța căzută pe o piatră. Deși fiecare am văzut că inclusiv pe o piatră poate rodi ceva.

Explicația este cea pe care ne-o dă Domnul, anume că pământul unde aruncă sămânța este inima fiecărui om, viața noastră, lumea în care trăim. Domnul dă fiecăruia, indiferent de cum este pământul inimii sale; fiecăruia îi dă șansa de a lucra și de a rodi ceea ce primește. 

Domnul nu tratează cu discriminare, adică să privească doar înspre pământul cel mai bun și pe acela să-l favorizeze. Faptul că pământul inimii noastre nu este și unul prielnic, nu este vina din lui Dumnezeu, ci din vina noastră. Noi suntem cei care nu știm să cultivăm pământul inimii noastre. Unii dintre noi ne comportăm ca și cum am fi niște rătăciți. Aceasta înseamnă „lângă drum”, că am pierdut calea. Alții, avem o inimă de piatră, adică rece, și este tot vina noastră. Sau alții suntem răi, avem acei spini care înțeapă tot timpul pe cei de lângă noi. 

Revenind la cei 4 pandantivi pe care se sprijină această parabolă, Însuși Domnul spune că prima sămânță, care a căzut lângă drum, este practic cea care ne vorbește despre ceea ce înseamnă sensul vieții. A fi „pe lângă cale” sau a rătăci, practic înseamnă a pierde sensul – nu mai știm cum să trăim în lumea aceasta. În momentele de încercare, de cumpănă sufletească, noi înșine spunem că nu știm în ce direcție să o luăm, am pierdut sensul, nu avem cale, suntem debusolați, nu am găsit drumul. 

Sămânța căzută pe lângă drum înseamnă lipsă de sens. Ne comportăm ca și cum nu am avea niciun deziderat, niciun fel de țintă sau de ideal. Trecem prin lumea aceasta și nu se prinde nimic de noi. Motivul este acela că noi nu mai avem sens. 

Dacă am pierdut calea, cuvintele noastre nu pot genera sens nici pentru noi și nici pentru cei din jurul nostru. De aceea sunt atâtea cuvinte rostite în agora lumii de astăzi care ne deturnează de la sens, ne destabilizează, ne răvășesc, ne zdrobesc din multe puncte de vedere și parcă ne desfigurează.

A doua sămânță, cea căzută pe piatră, și care nu dă niciun fel de rod, se referă la lipsa de profunzime. Noi suntem foarte superficiali, euforici, entuziasmați pe moment, nu avem o frecvență, o continuitate și o determinare de a fi consecvenți. Este ceva similar – mă iertați, e foarte la modă – cu nutriționiști care ne învață cum să mâncăm ca să nu ajungem în punctul în care ne periclităm sănătatea noastră corporală. Și toți insistă pe faptul că e nevoie de un anume stil de viață. Adică să nu fim euforici, să nu ținem un anumit regim alimentar, o lună, două, trei și apoi să renunțăm și să deschidem paleta tuturor favorurilor culinare pe care vrem să ni le facem și care nu ne mențin în continuare acea stare de bine a corpului. Rezultatele care contează cu adevărat sunt cele în care noi rămânem consecvenți unui anumit stil de viață, à la longue.

Revenind la pildă, noi nu suntem profunzi și de aceea cuvântul cade pe piatră. Omul rece nu poate fi un om profund. E un om care tratează lucrurile cu superficialitate, nu este atent și nu se implică în această strădanie de a asimila cuvântul, de a medita pe marginea lui, de a rumega cu mintea sa cuvântul bun pe care-l primește. De aceea, cea de-a două sămânță aruncată ne vorbește despre lipsa de profunzime. 

Domnul vrea ca noi să fim oameni profunzi. Observați că noi ne grăbim, nu mai avem răbdare să-l ascultăm pe cel de lângă noi. Venim la biserică, grăbiți tot timpul, cu ochii pe ceas. Toate acestea trădează superficialitatea și lipsa de profunzime. 

Un om care este profund, vrea să se afunde cât mai mult într-o anumită stare de bine, pe care o simte că vine înspre el. Vrea să intre în acel flux de energie binecuvântată și parcă nu ar mai vrea să iasă. Dacă nu a intrat într-un astfel de flux, va fi mereu gata să dispară repede. Și observ acest lucru, inclusiv noi preoții, și dumneavoastră credincioșii, nu e terminată slujbă, repede ne grăbim să ieșim afară din biserică, imediat după ce-am împărtășit. E ca și cum venim să bifăm ceva, să facem un act de prezență, dar mintea noastră de fapt este în altă parte. Duminica este ziua Domnului și Lui trebuie să o dăruim, cât putem noi; Domnul nu ne cere atât de mult, e un gentleman. Toată săptămâna e a noastră. Domnul ne cere două ore jumătate și atât. Și faceți dumneavoastră calculul și procentajul între cele două2 ore și jumătate și restul orelor din săptămână. E atât de puțin! Cu toate acestea noi tot suntem grăbiți. Însă am vrea să primim și liniște, vrem să se limpezească și apele sufletului nostru, să primim și binecuvântare și să ne simțim și foarte bine dar în același timp să și facem lucrurile în grabă. 

Referitor la a treia sămânță căzută între spini, Preasfinția Sa a vorbit despre idolatrizarea celor care țin de lumea aceasta, afirmând totodată că  inima bună se caracterizează prin disponibilitate, jertfă, și iertare:

Cea de-a treia sămânță este cea care ne vorbește despre faptul că noi nu am reușit să ne detașăm de cele ale lumii de astăzi, le idolatrizăm. Și spinii aceștia despre care vorbește Domnul sunt grijile, bogăția, plăcerile acestei lumi cărora noi ne dăruim cu întreaga noastră ființă ca și cum existența noastră s-ar rezuma doar la partea biologică. 

Evităm faptul că suntem și ființe spirituale. Noi nu avem nevoie doar de mâncare, avem nevoie și de iubire, și de rugăciune, și de a simți binele în viața noastră, de a ne bucura de liniște. Sunt atâția oameni – și cu toții am experimentat acest lucru – care adesea doresc mai mult liniște decât sănătate. Fiindcă dacă avem liniște în viața noastră, și sănătatea poate fi menținută. Dacă avem stres, stare de anxietate, tulburare multă, acest lucru influențează și destabilizează și trupul nostru.

De aceea, trebuie regândite prioritățile și să nu idolatrizăm cele care țin de lumea aceasta, să ne bucurăm de ele dar nu ca fiind unele de care noi să ne agățăm ca și cum totul ar fi acolo. 

Cea din urmă sămânță este cea bună, care a căzut pe un pământ curat și de aceea a putut rodi. O inimă curată este și o inimă foarte bună, disponibilă de multă jertfă, iertare, îngăduință, fără să contabilizeze răul celui de lângă ea. Și vedeți, scorul este unul dezamăgitor, de trei la unu. Trei semințe cad unde nu trebuie, adică într-o inimă care nu rodește și doar una singură cade pe pământ bun. 

Vom putea deveni și noi o inimă bună și curată dacă vom căuta sensul și profunzimea în viața aceasta și desigur capacitatea de a ne detașa de cele ale lumii de astăzi. Așa cum spune prorocul Amos, omul e însetat de un cuvânt plin de sens, de profunzime, care să fie detașat de cele ale pământescului, pe deplin îmbibat de multă lumină, și un cuvânt plin de curăție. Acestea sunt cuvintele care pot rodi și ne pot întrema pe fiecare dintre noi.

În încheiere, vă dau o temă de reflecție. Gândiți-vă la cele patru cuvinte, la cei patru pandantivi de astăzi și când cineva vă vorbește, când vă uitați la o dezbatere televizată, la un podcast în mediul virtual și încercați să verificați ce se spune – dacă are sens, profunzime, conținut spiritual și dacă are curățenie, stare de puritate în ceea ce spune. Dacă vom găsi cei patru pandantivi în ceea ce ne împărtășește cineva, atunci este vrednic să rămânem să-l ascultăm. 

În carul Sfintei Liturghii, Ierarhul Hușilor l-a hirotonit întru diacon pe domnul Flavius Balaban, consilier eparhial al Sectorului agricol, viticol și silvic din cadrul Centrului Eparhial.