PS Ignatie, Episcopul Hușilor, a fost oaspetele vasluienilor, în a doua zi de Paști

Din soborul slujitorilor au făcut parte și părintele protopop Adrian Chirvasă, și părinții Ioan Bârsan și Bogdan Mucileanu, slujitorii sfântului lăcaș.

Răspunsurile liturgice au fost date de membri ai Grupului psaltic „Sfânta Mare Muceniță Chiriachi”, coordonați de arhidiaconul Vlăduț Cosmin Mironescu.

Numeroși credincioși s-au întâlnit în rugăciune cu Ierarhul lor, între aceștia fiind prezenți și familia Adrian și Viorica Porumboiu, ctitorii Catedralei vasluiene.

În omilia rostită după citirea pasajului evanghelic, Părintele Episcop Ignatie a arătat că Învierea Domnului ne face părtași unei iubiri extraordinare: 

«Și intrând, nu au găsit trupul Domnului Iisus. Și fiind ele încă nedumerite de aceasta, iată doi bărbați au stat înaintea lor, în veșminte strălucitoare. Și înfricoșându-se ele și plecându-și fețele la pământ, au zis aceia către ele: De ce căutați pe Cel viu între cei morți?» (Luca 24, 3-5)

Ne bucurăm din plin de harul minunat al acestei sărbători care a schimbat în mod fundamental, ontologic, lumea și pe om. Învierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos este cea care ne încredințează că moartea nu mai este ultima realitate, pe care să nu o putem depăși. Moartea devine o poartă deschisă înspre o altă perspectivă, cea a vieții veșnice. 

Sigur că unii se pot întreba ce poate să însemne veșnicia și cum am putea noi să o gândim sau să o intuim. 

Când iubim pe cineva foarte mult și ne este drag, iubirea pe care o manifestăm față de acesta înseamnă deja trăirea veșniciei. De ce? Pentru că am vrea să nu moară niciodată oamenii pe care noi îi îndrăgim foarte mult; este deja așezată în adâncul inimii noastre dorința de veșnicie. De aceea, probabil, un mare gânditor francez, un filosof creștin, a spus următorul lucru: când rostim numele cuiva sau când îi spunem că-l iubim, de fapt coincide cu faptul de a-i spune că acea persoană nu va muri niciodată. Și chiar dacă cineva dispare fizic și pleacă în lumea veșniciei, acea persoană nu este ca și cum nu ar fi existat niciodată, ca și cum ne-am încheiat toate socotelile sufletului nostru sau ca și cum ne-am tăia firele nevăzute care ne-au legat de acea persoană. 

Dimpotrivă, moartea cuiva foarte drag este cea care amplifică și mai mult dragostea față de aceasta. Nu poate nimeni să smulgă din inima noastră dragostea față de o anumită persoană. Este așa de impropriu și am simțit, fiecare dintre noi, experiența când cineva drag sufletului nostru a murit și să vorbim despre acea persoană la trecut. Avem convingerea ca l-am ucide în inima noastră dacă am face aceasta, și vorbim în continuare la prezent ca și cum acea persoană chiar dacă trupește nu mai există este așa de adânc prezentă în suflet și de aceea ne este greu să folosim verbul la trecut pentru cei care au plecat în lumea veșniciei și pe care noi îi iubim atât de mult. 

În logica aceasta ar trebui să înțelegem Învierea lui Hristos, ca cea care ne face părtași unei iubiri extraordinare. Însuși Domnul este Cel care ne-a iubit, pentru că El nu vrea să trăim dramatismul morții în felul în care îl trăiau toți până la Hristos; cu Domnul avem această nădejde că nu se termină totul cu viața aceasta, ci că există o altă dimensiune, a veșniciei.

Când iubim pe cineva foarte mult, raportul dintre dorință și realizare sau dintre posibilitate și concretizarea a ceea ce noi ne dorim foarte mult este unul atât de fluid, în sensul că totul poate deveni posibil când iubim. Femeile mironosițe, care L-au iubit atât de mult pe Hristos, nu aveau niciun fel de frică față de adversarii lui Iisus;  în sufletele celor ce L-au răstignit, disprețuit, s-au comportat urât, L-au calomniat, încă colcăia ura și oricine ar fi rostit numele lui Iisus în vremurile respective sigur și-ar fi luat o ripostă serioasă. 

Ierarhul Hușilor a afirmat că în momentele de vid interior pe care le putem traversa în viață, ancora cea mai puternică este Hristos, Cel care a biruit realitatea care provoacă cel mai mare gol în viața omului, moartea:

Femeile mironosițe, în sufletul cărora locuia foarte multă iubire față de Hristos, au realizat faptul că nu și-au îndeplinit datina, ritualul îmbălsămării așa cum se cuvine și trebuiau sa meargă dis-de-dimineață; nu puteau merge sâmbăta, pentru că sabatul pentru evrei este o zi de odihnă la modul foarte propriu, activitățile și deplasările sunt foarte reduse, se fac doar lucrurile esențiale. Hristos, murind în Vinerea Mare, sâmbăta era impropriu pentru femeile mironosițe, care și ele respectau rânduiala aceasta a sabatului, să meargă la mormânt. 

Trecând ziua sâmbetei, duminica, când răsărea soarele, s-au dus dis-de-dimineață la mormânt, cu frământări interioare legate de faptul că cine ar putea să le dea la o parte piatra de la ușa mormântului. În vremea respectivă mormintele erau ca niște nișe în care puteai intra și la o asemenea nișă în pământ era pusă o piatră imensă. Și femeile mironosițe gândeau în mintea lor cine le va rostogoli piatra de la ușa mormântului. 

Când s-au văzut în fața mormântului au trăit o experiență incredibilă, similară cu fulgerul care taie năprasnic întunericul dens al unei nopți. Au rămas într-o stare de uimire amestecată cu frică când au văzut piatra dată de la ușa mormântului, și mormântul plin de lumină în interiorul căruia stătea un înger care le-a vestit că Hristos nu mai este acolo. 

De ce-L caută pe Cel care este însăși viața printre cei morți? De ce-L mai caută pe Iisus? Au uitat că El le-a spus faptul că va învia a treia zi? Și așa este. În durere, în suferință suntem atât de acaparați de aceasta încât nu mai știm ce se întâmplă în jurul nostru. Și femeile mironosițe descoperă mormântul gol – un indiciu foarte clar că Hristos a înviat. 

Femeile s-au trezit în fața unui mormânt gol; nedumerite, unele s-au și gândit că cineva a îndrăznit să fure trupul lui Iisus, nevăzându-L acolo. Până s-au dumirit și au fost încredințate atât de evident, clar, când s-au întâlnit cu Iisus că de fapt nu a fost furat, ci El a biruit moartea, a înviat din morți lăsând giulgiurile în mormântul care era plin de lumină.

Noi avem o anumită oroare de vid. Cel mai bine resimțim acest lucru la nivelul vieții personale. Probabil toți am trecut printr-o asemenea experiență că ne simțim goi în noi înșine, trăim o stare de vid, de nonsens și nu mai găsim busola vieții noastre și ne descumpănește acest lucru, ne descurajează. Sau momentul în care dintr-o dată constatăm că lucrurile nu merg cum ni le-am plănuit în registrul vieții noastre personale simțim un gol. Chiar avem expresia asta, că „avem un gol în suflet”. Sau când ne certăm cu cineva, când suntem într-un conflict cu o persoană la care ținem și ne este foarte dragă, dacă acea persoană nu face un pas înspre noi chiar dacă am depus eforturi considerabile să căutăm să ne împăcăm cu ea, simțim dintr-o dată un gol în inima noastră.

În logica lui Dumnezeu și în logica Învierii, tot ceea ce pare că este vid, este un mare sens. Mormântul a fost gol dar era plin de sensul faptului că moartea a fost biruită. 

Să știți că și în viețile noastre, în spatele stărilor acestea de vid interior, de lipsă de sens, într-un mod foarte înțelept, pe care nu reușim să-l discernem cu scoica minții noastre, este ceva foarte adânc, din care suntem invitați să învățăm ceva. 

După ce trecem perioada respectivă, care ni se pare atât de greu de dus, intuim că a avut un sens incredibil pentru viața noastră. Sigur că atunci, în inima acelei trăiri, când totul este gol în noi, nu reușim să întrezărim sensul. Important este să stăm exact, și aș folosi această imagine plastică: când un marinar este surprins de valurile care vin, primul lui impuls, dacă e inteligent și nu va încerca să fugă de pe puntea vaporului înspre cabină, este să se țină până ce va trece valul respectiv, să pună mâinile pe orice, și stă neclintit chiar dacă valul respectiv se izbește cu forță, cu o energie încât îl poate destabiliza, dar el rămâne acolo până trece valul. Și când a trecut valul și chiar dacă vine următorul, în acel răstimp merge în cabină. 

În viața concretă lucrurile stau exact așa. Important este să ne ținem de ceva, să avem o ancoră, cum spunem. E nevoie de anumite ancore pe care să ne bizuim, și ancora noastră, a fiecăruia în parte, este Însuși Domnul, pentru că El a biruit realitatea care creează cel mai mare vid în viața omului, moartea.

Suntem chemați și noi să nu ne speriem. E greu în momentele respective, deși sfaturi se pot da foarte ușor. În momentele acela de suferință lăuntrică, omul este întotdeauna singur. Niciodată nu vom putea împărtăși suferința pe care o trăim. Foarte greu o redăm în cuvinte. 

Preasfinția Sa a arătat că o parte a stărilor de suferință pe care le trăim sunt consecință a propriilor noastre atitudini și fapte reprobabile:

În suferințele cele mai adânci ale vieții noastre rămânem întotdeauna singuri, ca și Iisus pe Cruce. Dar aceste suferințe și stări de vid interior nu se pierd. Ele urcă pe căi nevăzute și lacrimile unui om și suferința sa, cărora nu le putem găsi o anumită rațiune, urcă pe căi nevăzute la picioarele Crucii, la picioarele Celui care a trăit în modul cel mai cumplit. 

Spre deosebire de noi, Hristos a fost drept, nevinovat, nu a avut niciun păcat. Noi avem păcate, suntem nedrepți, ne comportăm urât cu cei din jurul nostru. Suntem frustrați, nu reușim să gestionăm frustrările noastre și jignim, rănim și de multe ori se întorc aceste lucruri. Dar noi uităm și când vine ceva asupra noastră ne întrebăm cu seninătate de ce ne vine. Păi ne vine pentru că și noi probabil la rându-ne am creat suferință în sufletul unui om și vine o scadență, un moment în care suferința provocată pe nedrept, răutatea, calomnia aruncată asupra unui om urcă așa cum a urcat sângele lui Abel la cer să-și ceară tributul pentru nevinovăția și pentru faptul că a fost ucis în mod nedrept. 

Așa să ne gândim întotdeauna la adevărul Învierii lui Hristos, să avem această certitudine că în viață putem avea momente de vid, de gol interior în care nu mai simțim sensul vieții. Important este să rămânem ca marinarul pe punte până trece valul, cu răbdare și cu dorința de a găsi un anume sens la ceea ce ni se întâmplă.

Se și spune că suferința și vidul interior sunt cea mai bună școală pentru fiecare  dintre noi. Nu că ne-am dori suferința sau să o căutăm ca să învățăm ceva. Însă să știți că, întotdeauna, din suferință devenim mult mai șlefuiți și căpătăm această putere de a pune accentul cu adevărat pe ceea ce este esențial. De multe ori ne risipim în nimicuri. Suferința este cea care ne învață, care ne spune că esența este acolo, care ne spune să nu ne risipim, să nu facem un consum de energie inutil și să privim spre ceea ce cu adevărat ne poate restructura sufletește.

Așa au fost restructurate și au primit putere extraordinară femeile mironosițe, care aveau bobul acela de dragoste extraordinară față de Hristos, care le dădea curaj și au manifestat fidelitatea față de Iisus și s-au trezit în fața unui mormânt gol. Vidul de acolo era de fapt unul plin de sens și de lumină pe care l-au descoperit și ele ulterior, nu dintr-o dată. Au trăit și ele sentimentul de frică și de aceea și Domnul când le-a întâmpinat le-a spus să nu se teamă, să se bucure și să nu mai fie triste pentru că El este viu, printre noi. 

Nu este simplu. Să cerem ajutorul lui Dumnezeu și harul Său în momentele în care trăim stările acestea de vid interior, ca apoi să descoperim sensul pentru care au fost îngăduite să vină în viața noastră.