La prânz, maiorul Florin Burghelea va fi condus pe ultimul drum. PS Ignatie, la căpătâiul regretatului ofițer

0
2463


Pompierii militari vasluieni îl conduc, astăzi, pe ultimul drum, pe maiorul Florin Burghelea, un ofițer de excepție din cadrul ISU Vaslui, plecat dintre noi atât de dureros și neașteptat.



Slujba de înmormântare va fi oficiată duminică, la Biserica „Sfinții Nicolae și Pantelimon” din Bârlad, începând cu ora 12.30.

Seara trecută, Preasfințitul Părinte Ignatie, Episcopul Hușilor, s-a aflat la capela bisericii „Sfinții Nicolae și Pantelimon”, din municipiul Bârlad, pentru a oficia o slujbă de pomenire la căpătâiul maiorului Florin Burghelea, pompier militar, trecut de curând la cele veșnice.

Alături de Preasfinția Sa au slujit și părintele consilier eparhial Ciprian Tacu și părintele protopop Andrei Mereuță.

În cuvântul adresat familiei îndoliate și celor prezenți, Ierarhul Hușilor a afirmat că a afirmat că plecarea cuiva drag în lumea veșniciei îl face mai prezent în inimile celor care l-au iubit:

Personal, l-am întâlnit la slujba unui Botez, la Catedrala Episcopală din Huși, unde a fost nașul unui prunc. Mi-a rămas în memorie un amănunt, nu lipsit de importanţă. Așa cum este rânduiala Botezului, nașii sunt cei care rostesc Crezul în numele celui care este botezat.

Domnul Florin Burghelea a rostit Crezul cu dicţie, cu suflet și cu foarte multă implicare, ca și cum ar fi fost dascăl. M-a impresionat comportamentul dânsului, iar la sfârșitul slujbei l-am întrebat dacă este dascăl. Evident, mi-a spus: „Nu. Sunt pompier”. Atunci am avut această remarcă: „Ce slujire nobilă!”.

Când am primit un mail, pe adresa Episcopiei, legat de trecerea întru veșnicie a domnului Florin, m-am întristat foarte mult, pentru că noi, conform socotelilor noastre omenești, am fi vrut să mai trăiască. A plecat mult prea devreme dintre noi, foarte tânăr și, cu adevărat, pe neașteptate.

Așa este moartea, vine și o simţim ca fiind un mare intrus în vieţile noastre. Este atât de nenatural ca cineva să moară, pentru că Dumnezeu nu ne-a creat ca să murim, ci să-I fim parteneri veșnici.

Din nefericire, păcatul lui Adam a atras după sine moartea, căreia Hristos i-a schimbat conţinutul. Viaţa noastră ar fi mult prea tristă, dacă s-ar încheia odată cu moartea.

În general, când cineva pleacă în lumea veșniciei, se spune că a plecat în nefiinţă. Aș îndrăzni să spun că este aproape o jignire să spunem despre cineva că a plecat în nefiinţă, ca și cum nu mai există nimic, ca și cum noi nu mai putem în niciun fel să ne raportăm la sufletul acelei persoane. Noi avem credinţa că sufletul este nemuritor, și merge la Dumnezeu, de unde l-am primit, iar trupul merge în pământ.

Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos, în delicateţea Sa, este prezent la orice slujbă de prohodire, la orice înmormântare, și plânge, așa cum a plâns atunci când S-a dus în faţa mormântului lui Lazăr, și surorile acestuia – Marta și Maria – I-au spus că este mort de patru zile și a intrat în stare de putrefacţie.

În Evanghelia după Ioan, în capitolul 11, este consemnat faptul că Iisus „a plâns”. Este singurul loc, din Noul Testament, unde ni se spune că Iisus a plâns. A plâns, în primul rând, văzându-Şi prietenul, pe Lazăr, prins în chingile morţii. A plâns, ca Dumnezeu, ca Cel care este Viaţa și Care nu ne-a creat ca să murim.

Şi acum Iisus plânge și mângâie mai ales familia îndurerată.

În toată răutatea morţii, este totuși și un lucru bun. Când cineva pleacă în lumea veșniciei, devine mai prezent în inima noastră. Referinţele pe care noi le facem la persoana care, fizic, nu mai este printre noi, sunt mult mai dese. Persoana respectivă dispare din punct de vedere fizic, însă, din punct de vedere spiritual, este în inima noastră, și nimeni nu va putea, niciodată, să îl smulgă de acolo, pe cel care a plecat în lumea veșniciei. Acest lucru se datorează dragostei.

Noi ne rugăm pentru cei care au plecat la Domnul, ca expresie a dragostei noastre.

Sigur că ne întrebăm: „Oare de ce Dumnezeu l-a luat așa de tânăr?”. Noi nu putem dezlega o asemenea enigmă, nu știm, nu avem cum să ne punem în gândul lui Dumnezeu. Putem găsi foarte multe explicaţii, însă niciuna dintre acestea nu poate fi valabilă, pentru că este o taină – Dumnezeu știe.

Nouă nu ne rămâne decât să luăm lucrurile ca atare, în felul în care au decurs. Iar aceasta nu este o resemnare, ci ar trebui să fie adâncit în inima noastră adevărul că moartea nu este ultimul cuvânt. Vom învia. Cu toţii ne vom întâlni.

Este trist faptul că, de multe ori, trăim ca și cum nu murim, și nu avem grijă de viaţa noastră”.

Dumnezeu să-l ierte!